Grosimea pămîntului

De la o vreme pămîntul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfîrşeşte pămîntul,
în jos, se începe gîndul.
Totul e plin de strămoşi
care ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescuţi în pămîntul de deasupra
şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fi.

Nichita Stănescu

Anunțuri

Deus Absconditus

Uitasem de Arghezi, dar l-am redescoperit recent pe un forum. Cu o poezie care exprimă o mai veche frustrare de-a mea. Enjoy.

Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă
În recea mea-ncruntată suferinţă.
Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,
Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

Când magii au purces după o stea,
Tu le vorbeai – şi se putea.
Când fu să plece şi Iosif,
Scris l-ai găsit în catastif
Şi i-ai trimis un înger de povaţă –
Şi îngerul stătu cu el de faţă.
Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.

Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,
Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul…

Poemele morții

Japonezii au avut mereu o înțelegere mai bizară a onoarei, care în situații extreme mergea (în cazul samurailor) pînă la sinuciderea rituală, seppuku. Samuraiul care ajungea, de voie sau de nevoie, la acest gest era îmbăiat, îmbrăcat în haine albe și i se servea mîncarea favorită. La sfîrșitul mesei, pe farfurie era așezat cuțitul cu care cel în cauză urma să-și spintece abdomenul.

Partea finală a ritualului este însă interesantă. Ultimul lucru pe care samuraiul îl făcea, ca pregătire pentru moarte, era scrierea unui poem. În stilul concis, uneori ermetic, al poeziei tradiționale japoneze, căutau să exprime esența ultimelor trăiri. Am fost curios ce scriau oamenii cu cîteva clipe înaite de o moarte violentă. Iată cîteva exemple:

***

Insula veșniciei:
își usucă o țestoasă carapacea
în razele unui soare nou.

Baisei

***

Rămas bun
Trec, așa cum toate lucrurile o fac
Roua pe iarbă.

Banzan

***

Apele toamnei
acestei lumi m-au trezit
din beția mea.

Enryo

***

Tovarășul meu în cerurile morții
un cuc.

Fufu

***

Pe o petală de lotus
roua dimineții
se micșorează.

Fuso

***

Zăpada de ieri
care cădea ca petalele de cireș
e încă o dată apă.

Gozan

***

Vîntul tandru deasupra zăpezii
topește multe feluri
de suferință.

Kyutaro

***

Cădeți, petale de prun, cădeți
și lăsați în urmă amintirea
parfumului.

Minteisengan

***

Cînd vîntul de toamnă suflă
nici măcar o frunză nu rămîne
așa cum era.

Togyu

Scriți băieți, numai scriți!

E oficial. Poezia ne salvează. Mințile.

E drept că studiul vorbește de stilou și hîrtie, dar funcționează (nu la fel de bine) și cu tastatura. Cînd scriem, este inhibată acea parte a creierului care are legătură cu tulburările emotionale, dar este stimulată partea responsabilă de autocontrol. Scrisul reduce anxietatea, frica și tristețea. N-are importanță cît de bine (sau prost) scriem, oricum ne ajută. Ba chiar se zice că-i cu atît mai bine cu cît scriitura e mai anostă și abstractă. Se pare că asta e explicația pentru teancuri de jurnale, cîntece cu versuri proaste sau mai nou, blogging. Și probabil de-aia s-a născut românul poet.

Amănunte în articolul AAAS: Writing poems helps brain cope with emotional turmoil, say scientists.

Poezie sufită

Dînd azi o tură prin mistici, după bunul obicei al pendulării între extreme, mi-am amintit de citeva poeme sufite, pe care le împărtășesc:

*******

Trezit de dragostea Ta
Pîlpîi ca lumina unei lumînări
încercînd să rezist în întuneric.
Totuși, nu mă cruți de suflarea Ta
și mă tot întrebi:
“De ce te plîngi?”

Jelaluddin Rumi

*******

Nu vorbi despre suferința ta, El vorbește
Nu-L căuta pretutindeni, El te cauta pe tine.

Piciorul unei furnici atinge o frunză, El simte
O pietricică alunecă în albie, El știe.

Dacă este un viermișor ascuns adînc în stîncă
El îi cunoaște trupul, mai mic decît un atom.

Sunetul laudelor, extazul tainic
Toate le cunoaște, prin știință divină.

El a dat hrană celei mai neînsemnate creaturi
El ți-a deschis Calea celor sfinți.

Sanai

*******

Cei care nu pot să jelească,
sau să vorbească despre iubirea lor,
sau să fie recunoscători,
aceia care nu și-L amintesc pe Dumnezeu
ca sursă a tot

pot fi asemănați cu un vînt care nu bate,
cu o nicovală rece,
sau cu un grup de bătrîni speriați.

Rostește Numele.
Înmoaie-ți limba cu laude,
și fii pămîntul de primăvară
trezindu-se.

Pe măsură ce te umpli cu înțelepciune
iar inima ta se umple cu dragoste
setea va dispărea.

Va rămîne doar  o răbdare nefirească
așteptînd în prag.
O tăcere
care nu ascultă sfaturile trecătorilor.

Sa’d al-din Mahmud Shabistari

*******

Inima m-a părăsit,
Și Prietenul mi-a plecat.

Nu știu dacă ar trebui să ma duc după Prieten,
sau după inimă!

Un glas mi-a spus:
Pornește în căutarea Prietenului,
pentru că cel ce iubește are nevoie de inimă
să se facă una cu Prietenul său.
Dar dacă Prietenul lipsește,
la ce-ți mai folosește inima?

Sheikh Ansari Jabir ibn ‘Abdullah al-Ansari

*******

O Doamne,

Orice parte din lumea aceasta
Ai vrea să-mi dăruiesti
Dă-o dușmanilor Tăi

Orice parte din lumea viitoare
Ai vrea să-mi dăruiești
Dă-o prietenilor Tăi

Eu mă mulțumesc cu Tine.

Rabi´a al-Adawiyya