Grosimea pămîntului

De la o vreme pămîntul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfîrşeşte pămîntul,
în jos, se începe gîndul.
Totul e plin de strămoşi
care ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescuţi în pămîntul de deasupra
şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fi.

Nichita Stănescu

Anunțuri

Incertitudinea, condiția de bază a creștinismului – Steinhardt despre credință (4)

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale – şi îi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — „nedovedită” pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stînca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) Îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricînd restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare.

În uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricînd dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putînd oricînd ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decît amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cît mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori iremediabilă – singurătate, la însingurată bătrîneţe sau în registre minore: plimbîndu-ne pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet); că, adunînd amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvîrşire absent în lume, dar e şi cu desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.

Cum să petreci în mod plăcut o după-amiază (de duminică)

Mergi pe site-ul BBC la secțiunea dedicată emisiunii Desert Island Discs. Găsești acolo cam toată arhiva, din anii 40 pînă azi. Scriitori, oameni de știință, jurnaliști, muzicieni, actori, tot soiul de celebrități, chiar și cîțiva teologi. Unele emisiuni pot fi ascultate (sau descărcate) integral, la altele sunt afișate doar răspunsurile date de invitați: preferințele muzicale, o carte și un obiect „de lux” care ar vrea să-i însoțească pe o insulă pustie. Se poate naviga în funcție de anul emisiunii, profesia invitatului, cei care au făcut alegeri similare, etc. Un alt tab deschis pe YouTube se poate dovedi folositor pentru audiții. O să ai parte de multe surprize.

 

În căutarea papagalului roșu – Steinhardt despre credință (1)

Nicolae Steinhardt e unul din oamenii pe care-i admir foarte tare, poate nu în primul rînd pentru calitățile lui intelectuale, cît mai ales pentru combinația seducătoare de verticalitate și smerenie. De-o vreme a început să mă bîntuie curiozitatea în legătură cu felul în care intelectualul Steinhardt (lucid, erudit, la zi, onest) își justifica sieși credința. Așa că am început să recitesc Jurnalul Fericirii cu această curiozitate în minte. Sigur, există explicații psihologice, îmi aminteam de exaltările emoționale trăite uneori în situații extreme din timpul anilor de pușcărie, dar eram curios dacă (și cum) scrie despre credință la rece. Îmi aminteam și că vorbește despre tăcerea/absența lui Dumnezeu, dar uitasem amănuntele, de aici dorința de a-l reciti. Două pasaje mi-au atras atenția (pînă acum), iar pe primul dintre ele îl includ în această postare. Este intitulat Problema lui Eli, Eli (aluzie la sentimentul de abandon exprimat prin întrebarea de pe cruce: de ce m-ai părăsit?) și în cartea mea (Editura Mănăstirii Rohia, 2005) se găsește la pagina 70. Am colorat pasajele semnificative (pentru mine).

Iar problema lui Eli, Eli

„Prefer să cred în Dumnezeu decît să-L văd în toată slava sa.” – Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dumnezeu, care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent şi pentru noi?
Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu.
Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău decît atît – scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place – zice-s-ar – să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.
Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborîrea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură -ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!”

Nu știu cum de mi-am adus aminte de blogul ăsta fix în dimineața primei zile a anului, ocazie cu care de obicei (mai ales în copilărie) eram plecat cu sorcova

Ce surpriză plăcută să-l găsesc tot aici! Văd că a trecut deja un an de cînd n-am mai dat pe-aici. Știu, consecvența (cînd vine vorba de scris) nu-i unul din punctele mele forte. Tot e bine că WordPress-ul păstrează chiar și blogurile lăsate în paragină. E drept, nu știu pentru cît timp.

Pe de alta parte, nu stiu dacă are vreun rost să-l desțelenesc  acum. Atîtea s-au schimbat, atîta m-am schimbat…

Mă mai gîndesc.

Între timp, le doresc un an nou fericit trecătorilor.

Misterioase sînt căile Domnului

Cînd citesc în aceeași zi mărturia entuziastă a unui creștin care își pierduse cheile dar le-a regăsit miraculos ca urmare a rugăciunii și relatarea tulburată a unui om care în încercarea disperată de a salva o familie prinsă de apele revărsate e nevoit să o abandoneze pe mamă și pe băiatul mai mare, pentru a salva viața celui mai mic, nu pot să nu mă întreb pe ce criterii decide Dumnezeu (în versiunea lui intervenționistă, populară) că merită să intervină prompt în chestiuni frivole și să ignore situații dramatice.

Yeah, God is Great. ”Dar copilașii? Cu ei cum rămîne?”