Preeminența legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni – Steinhardt despre credință (3)

Inevitabil, Steinhardt ajunge în acest punct. Orice credincios onest intelectual ajunge. Coexistența (în condiții de relativă sănătate psihică :)) celor două contrarii ireconciliabile e posibilă doar prin anularea (sau subordonarea, ceea ce in esență e același lucru) unuia dintre ele. E drept că o vreme se poate trăi (eu am făcut-o) cu iluzia împăcării, dar cine merge pînă la capăt va fi, mai devreme sau mai tîrziu, nevoit să aleagă. Iar odată ce a ales, sfîrșește prin a-i denunța pe cei ce au ales invers că sînt înșelați (deluded). 🙂

Și altă observație interesantă, toți deopotrivă se consideră raționali. Cei care au ales rațiunea din motive evidente, cei care au ales peeminența credinței declară că acesta e adevărata rațiune (curățită/iluminată de credință, în contrast cu cea coruptă, lumească). Există în creștinism un lung șir (care începe cu Pavel, Tertulian, Clement Alexandrinul, Augustin, Anselm, Toma d’Aquino, trecînd prin Reformă și ajunge pînă la Schaffer, Plantinga sau Zacharias) de apărători ai „rațiunii de a crede”. Dar asta deja nu mai are legătură cu textul lui Steinhardt:

„Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-l formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adînc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul.
Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment — atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital – în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă – îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac.”

Anunțuri

5 gânduri despre „Preeminența legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni – Steinhardt despre credință (3)

  1. „dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul”…..
    …..interesant punct de vedere…de meditat…

  2. Dacă fericirea eternă a unui singur om, oricare ar fi el, chiar dacă nu-l cunoști sau dacă-ți este dușman, depinde exclusiv de moartea ta atunci singurul adevăr de care poți fi sigur e că trebuie să mori.
    Numai atunci poți pune fără ezitare semnul egal între Hristos și adevăr.

    Varianta real-umană pe care o prefer e cam așa: dacă e să aleg între prieteni/frați și adevăr, aleg pe primii. Singurul adevăr care ne-ar desparte nu (mai) există pentru că a fost dovedit ca fals acum 2000 de ani.
    Cel puțin așa pretinde creștinismul.

  3. Daca Dumnezeul personal care se reveleaza pe sine si care s-a revelat propozitional exista atunci preeminenta credintei asupra ratiunii (autonome) este necesara. Imi amintesc perfect ce zicea si Tutea, un alt „ticnit” la minte: „Luther, cat a fost el de zevzec si de eretic, a spus doua adevaruri fundamentale: ca ratiunea autonoma e o cocota si …” (al doilea nu mi-l amintesc).

    Cronologic vorbind intai a fost experierea nemijlocita a lui Dumnezeu, deci credinta+ratiune luate ca intreg unitar, nedespartite, similar Treimii, dupa care a venit Caderea si credinta s-a despartit de ratiune, Dumnezeu retragandu-se si credinta devenind anevoioasa si neimediata. Ratiuna si-a facut singura loc pe cat a putut intr-un univers ostil tot din cauza Caderii ajungand sa fie incoronata (metaforic si literal) ca regina a epistemologiei de catre umanismul optimist. Crestinul se intoarce la radacini si cu anevoie face drumul inapoi spre starea edenica de non-contradictie si completa unitate intre credinta si ratiune, dar acum se multumeste cu umbrele, cu oglinda neclara, fiind totusi in fire si in trup de carne, dar traind cu promisiunea intregirii si desavarsirii pe care o va primi la intoarcerea in slava a lui Cristos.

    Lamentarea ta, daca e lamentare, e de inteles, dar este in acelasi timp inevitabila.

  4. Poate ca totusi nu exista ratiune pura; cel putin in cazul lui Augustin, citindu-i Confesiunile, se poate vedea ca atasamentul emotional fata de adevarul – „rational”, daca asa doriti – este nu doar inevitabil, ci chiar indispensabil. Alegem cu inima, apoi dam alegerii noastre o coloratura rationala pentru a putea supravietui in pas cu vremurile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s