graffiti artist on the walls of religion

Urmăresc de multă vreme blogul lui David Hayward (nakedpastor) și m-am gîndit să-l recomad și altora care poate nu-l cunosc. E drept că am mai văzut uneori desene de-ale lui pe cîteva bloguri românești. De ce-mi place? În primul rînd pentru că e onest. Nu evită anumite aspecte dureroase ale creștinismului, nici nu încearcă să le cosmetizeze. De multe ori m-a facut să zîmbesc, să oftez sau să rămîn pe gînduri. O imagine face cît o mie de cuvinte așa că mai bine vă arăt cîteva din favoritele mele.

Anunțuri

Foarte vagi intuiții, prea tainice îndemnuri – Steinhardt despre credință (2)

„Îmi este dat, în cîteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricînd unele din tainele majore ale vieţii.
Înţeleg mai întîi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei”‘ şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage” în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvîrşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.
Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mîngîierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău, ca oamenii, ca veşmintele, nu avem de-a face decît cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s-o spună atît de gălăgios Sartre — semnele pot fi interpretate în două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decît pe nişte foarte vagi intuiţii — nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. -, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor nu al ideilor.

În căutarea papagalului roșu – Steinhardt despre credință (1)

Nicolae Steinhardt e unul din oamenii pe care-i admir foarte tare, poate nu în primul rînd pentru calitățile lui intelectuale, cît mai ales pentru combinația seducătoare de verticalitate și smerenie. De-o vreme a început să mă bîntuie curiozitatea în legătură cu felul în care intelectualul Steinhardt (lucid, erudit, la zi, onest) își justifica sieși credința. Așa că am început să recitesc Jurnalul Fericirii cu această curiozitate în minte. Sigur, există explicații psihologice, îmi aminteam de exaltările emoționale trăite uneori în situații extreme din timpul anilor de pușcărie, dar eram curios dacă (și cum) scrie despre credință la rece. Îmi aminteam și că vorbește despre tăcerea/absența lui Dumnezeu, dar uitasem amănuntele, de aici dorința de a-l reciti. Două pasaje mi-au atras atenția (pînă acum), iar pe primul dintre ele îl includ în această postare. Este intitulat Problema lui Eli, Eli (aluzie la sentimentul de abandon exprimat prin întrebarea de pe cruce: de ce m-ai părăsit?) și în cartea mea (Editura Mănăstirii Rohia, 2005) se găsește la pagina 70. Am colorat pasajele semnificative (pentru mine).

Iar problema lui Eli, Eli

„Prefer să cred în Dumnezeu decît să-L văd în toată slava sa.” – Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dumnezeu, care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent şi pentru noi?
Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu.
Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău decît atît – scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place – zice-s-ar – să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborît de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.
Cînd i se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborît de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborîrea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură -ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!”