În căutarea bisericii perfecte

Una din adăugirile cele mai interesante pe care le-a facut Sf Benedict la regulile ce rînduiau viața monahală pînă la el, a fost stabilitas loci. Rămînerea într-un singur loc. Pe lîngă legămintele sărăciei, castității și ascultării, novicele se angaja să rămînă pentru tot restul vieții în aceeași mînăstire. Comentînd această regulă, Thomas Merton spune că rostul ei este să-l elibereze pe călugăr de speranța deșartă că rătăcind din loc în loc va descoperi mînăstirea perfectă.

Iluzia bisericii perfecte a hrănit multe mișcări restauraționiste sau reformatoare și cred că este una din cauzele fărîmițării excesive a creștinismului contemporan. Totul pornește de la o idealizare a bisericii primare, vîrsta de aur a creștinismului, către care se intorc  nostalgic toate privirile. Printr-o lectură naivă, superficială sau selectivă a Noului Testament, este întreținută o imagine utopică a bisericii apostolilor, numai bună de pus în contrast cu bubele propriei biserici. Rețeta perfectă pentru a demonstra cît de departe sîntem de „idealul biblic” și cît de necesar este să ne întoarcem la el.

În realitate, biserica din timpul vieții apostolilor era atît de departe de acest scenariu fantezist, încît mulți din „sfinții” care azi își proclamă dezamagirea față de biserica lor ar suferi un șoc intrînd într-o comunitate din primul secol, cea din Corint, de exemplu. Găsim acolo toată lista de frustrări ce ne încearcă azi în propriile biserici. Avem erezii năucitoare predicate cu mare pricepere, imoralitate, dar și legalism, obiceiuri bizare, lupte pentru putere, contestarea autorității apostolilor, campanii de discreditare, lideri care se considerau stăpîni, comitete care se simțeau obligate să cheme la ordine (Petru, chemat să dea explicații pentru vizita la Corneliu), strategii de imagine (Pavel, pus să împlinească ritualuri în templu pentru a demonstra iudeilor ca el nu predică ceea ce de fapt predica), bîrfă, ipocrizie (vai, chiar si printre apostoli), trădare, ceartă, dezbinări, procese prin tribunalele vremii, apostazie, zile cînd erau atît de duhovnicești de nu se mai înțelegea om cu om si zile cînd erau atît de lumești încît unii erau deja beți înainte ca alții să apuce să mănînce, etc.

Nu există biserică perfectă. Nu a existat niciodată. Iar căutarea ei poate fi continuă sursă a dezamăgirilor, sau dimpotrivă, ocazie de limpezire, precum călătoria eroului din povestea lui Creangă despre prostia omenească.

Anunțuri

Pe aripile vîntului

Vîntul schimbării, desigur.

Aceiași evanghelici americani care pînă mai ieri [adică în timpul administrației Bush] arătau o preferință aparte pentru textele biblice care ne cer să fim supuși stăpînirilor pentru că ele sînt rînduite de Dumnezeu, și că sîntem datori să ne rugăm pentru mai-marii nostri și să-i susținem, astăzi sînt în căutarea textelor care să îndemne la împotrivire față de împărat și să ne dezlege de responsabilitatea față de autorități. Ar fi amuzant, daca n-ar fi trist.

Frizions (frozen visions)

Pentru că vorbeam în postarea precedentă despre urîțenia lumii, am zis ca e bine să compensez cu puțină frumusețe.

Peter Wasilewski, savant care studiază la NASA proprietățile magnetice ale meteoriților, a avut ideea să facă artă folosind lumină polarizată și cristale de gheață. Mai multe despre cum a procedat, în New Scientist.

Amor fati

Gam zu letovah (și aceasta e spre bine) zice evreul cînd dă peste el vreo năpastă. Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu ne învață Pavel. Iar Nietzsche spunea că nu-și dorește altă soartă.

Mi-e greu sa fiu mereu împăcat cu lucrurile care mi se întîmplă și asupra cărora nu am nici un control. Și mai greu îmi e să mă împac cu tragediile altora. Cu suferința inocenților. Încă mă întreb unde se sfârșește împăcarea înțeleaptă cu urîțenia lumii și unde începe resemnarea.

De ce credem? – Neuroștiința vs. Dumnezeu

Astăzi am aflat întîmplător că a fost tradusă în limba română o carte mai veche (2002) a lui Andrew Newberg. Pe care l-am descoperit citindu-i niște articole pe internet, iar apoi l-am vazut în What the #$*! Do We Know!? si Religulous.

El e un soi de neurobiolog specializat în monitorizarea activității creierului, care studiază (cu uneltele științei) de aproape 20 de ani relația dintre activitatea creierului și experiențele religioase. A început studiind activitatea cerebrală în timpul meditației budiștilor, sau în timpul rugăciunii călugarițelor franciscane. În timp, studiile lui s-au diversificat, incluzînd subiecte ca iertarea, vorbirea în limbi, dezvoltarea spirituală, credința sau moralitatea. Observațiile lui sînt interesante, dar interpretarea lor e adevărata provocare.

Cartea de care spuneam este De ce nu dispare Dumnezeu – Ştiinţa creierului şi biologia credinţei.